Coliba Verde

Povesteam într-un alt articol cum am ajuns să ne gândim și să facem pasul pentru un alt stil de viață, unul mai apropiat de natură.

Trăind la oraș - oarecum nomad, ca să zic așa, deoarece ne mutam des în chirii și eram departe de părinți - ne era totuna în principiu unde ne alegem terenul. Eu, bărbatul din casă, muncind în domeniu, am primit câteva oferte (terenuri) în diferite locuri ale țării. Știm cu toții că țara asta este frumoasă, oriunde te-ai duce (eu am avut plăcerea să o văd, aproape toată, de pe bicicletă ) și dacă vrei să te stabilești undeva este greu de ales „cel mai frumos loc”. Discutând în familie, am decis să alegem cu inima și în acest caz inima mea mea a fost mai puternică și a fost cel care a ales. Un loc care era aproape de locul în care am copilărit, dar totuși am căutat (o altă ) chirie pe o rază de aproximativ 30 km. Gândul nostru era să închiriem o casă cu grădină, apoi să cumpărăm un teren. Am găsit chirie într-o zonă muntoasă (nu foarte înalti - 1000 m înălțime cel mai apropiat vârf), o zonă foarte apreciată de turiști mai ales pentru efectul terapeutic. Asadar, iată-ne departe de orașul poluant, într-un loc unde era aer curat, sănătos. Eram bucuroși. Urma să vedem de teren.

Ieșeam foarte des cu familia pe dealurile din apropiere. Vedeam loturi de teren foarte frumoase. Ne plăcea. Visam. Prețurile erau satisfăcătoare pentru noi. Vreau să vă spun că, aveam de gând să căutăm teren extravilan. Intenția noastră era să nu depindem de diferite retele : electrica, e-on, canalizare, etc. Știam că nu avem nevoie de aceste „elemente de lux” și putem în timp să ne producem aceste necesități. Cel mai imortant era să alegem terenul în așa fel încât să avem cât mai multe resurse naturale : apă, vânt, dar mai ales soare. Totodată nu am vrut să fie foarte departe de localitate, ba mai mult să putem accesa ușor (ne gândeam mai ales la școală ). Hmmmm...cam multe la un loc. Este ca și cum ai căuta soțul sau soția ideală :). Există, dar puțini o / îl găsesc .

În principiu căutam terenul după următoaele criterii : să avem apă (izvor și/sau pârâu era ideal, dar ne mulțumeam și dacă puteam să ne facem o fântână ), să avem deschidere spre sud (ca să ne ajute în iernile reci, să avem cât mai multă lumină și căldură naturală ) , să nu fie foarte izolat (pentru noi si pentru copii), să nu fie scump (bugetul fiind doar ceea ce câștigam, neavând bani puși deoparte).

Ne-am interesat de la săteni. Ceva ceva era, dar actele nu erau în regulă. Ne-am interesat la primăria locală unde ne-au spus că nu este teren de vânzare pe raza localității (...ca după două zile să aflăm că cine va cumpărat câteva hectare și ne-a recomandat „să-i dăm 50 de lei la cel de la primărie că situația se schimbă” ). Ne-a indignat la maxim. Am decis că nu rămânem în localitate. Decizia a venit si pentru că pentru multi localnici deveneam „ciudati”

În 2014, cu alti doi prieteni si cu masina lor, am inceput sa ne cautam terenuri in satele mai retrase din zona. Pfff...cât de frumoasă-i țara asta când o iei pe cărări! Două săptămâni, zi de zi alegeam altă rută, alte localități, alți oameni. Rezultatele veneau. Si bune si rele. Într-una din zile am ajuns foarte aproape de o localitate unde stiam ca exista o casa din baloti de paie. Vroiam să o văd. Am ajuns într-un sat mic, părăsit, deși foarte aproape de un oraș. Direct, distanța era 15 km...peste un deal de 800 m înălțime, dar datorită drumului extrem de rău, accesul la sat este printr-un ocolis de 30 km, astfel satul devenind o fundătură. 46 locuitori are în total...poate cam tot atâtea case părăsite. Nu este magazin, scoala, etc. Curent este. Am ajuns aici, am văzut casa, am cunoscut proprietarii. Ne-am spus povestea si noi si ei. Eram pe „aceasi lungime de undă”. Ne-au tinut la ei peste noapte. A doua zi ne-au oferit teren. Una de 6000 mp si una de 3000 mp. Nu era scump dar ne-am inteles ca-i ajut la casa, altfel achit pretul terenului. Dar la cât de bine ne-am înprietenit, costurile nu mai veneu în discuție.

Terenul, deși ușor nordic, avea de toate : era extravilan, dar la 5 minute de ultima casă din sat, are formă dreptunghiulară și este parte dintr-o poiană de 2 ha, la marginea pădurii. Foarte aproape de teren sunt două izvoare care trebuie doar captate si dirijate în robinetii din viitoarea casă (mai mult ca sigur ne vom sapa o fantana), am toate materialele (80%) necesare pentru casă chiar pe teren, sau foarte aproape de acesta : piatră, bolovani pentru fundatie, pamant si paie pentru ridicarea zidurilor, lemn pentru acoperis si cu putin noroc tigla (ceramica) refolosita chiar in sat sau foarte aproape (30-50 bani/buc). Daca ma gandesc la termoizolatie (intre capriori) si lana de oaie este din belsug! Un alt aspect imposrtant este faptul că mai sus de noi nu locuiește nimeni, posibil poluator, iar noi ne-am promis că la rândul nostru nu vom deranja pe nimeni cu „deseurile” noastre. Terenul se află la aproximativ 600 m altitudine față de nivelul mării, deci numai bun pentru creșterea diferitelor plante necesare pentru trai.

În căutarea noastră am văzut si alt teren cel putin la fel de avantajos, dar am ales acest teren dintr-un motiv foarte foarte important : pe lângă familia (de altfel si ei veniti de pe alte meleaguri, familie cu cinci copii) care ne-a primit efectiv pe terenul lor (oferindu-ne această bucățică de teren), în localitate mai sunt alte două familii (venite de departe) cu aceeasi mentalitate si se pare ca urmeaza să sosesească încă o familie. Pe scurt, am simțit că am „picat” într-o comunitate în formare, o comunitate unde nu mai suntem „ciudați”. O comunitate unde am început să luăm în serios opțiunea de....„homeschooling”

Având terenul și locul unde ne simțeam ACASĂ, am început să ne gândim la „coliba noastră”...cu toate că bugetul nu s-a modificat. Dar știm că totul va fi bine, casa se va construi și nu va trebui să apelăm la „ajutorul” bâncilor. Despre casă, colibă voi scrie în articolele următoare